Pândarul

Întăresc mănunchi cu lumea
În nod întărâtat de soartă.
Fir' de bice asmuțite
În brâu de veghe se încinge.
Când calea lumii-mi sorocise
Cârma s-apuc în a purcede,
Și-n pas măsor, un dor ușor,
Ce cuprinde depărtarea
Și se-ntinde hăt în zare;
Peste punte, cufundată-n neguri,
Peste țărmuri neademenite.
Pășind alături de însuși duhul,
Sunt pândarul ce-și țese singur soarta.
Vremea-mi este vrerea firii,
De duh ușor și-n suflet gol,
Neamestecat în voie.
Făr' de nume și făr' de râvnă,
Însemnări ce timpul curmă.
Făr' de vise și făr' de urmă,
Mă-ncuvințez în a sorții mână.
Înăsprit de însuși duhul,
Sunt pândarul ce-și ochește soarta.